Skip navigation

Image

Noaptea ii scapa printre degete. Nu stia exact ce se intamplase, doar ca ceva s-a schimbat. Era luna plina. Nu putea sa faca altceva decat sa stea lipit de caloriferul fierbinte si sa analizeze cu insistenta luna nou aparuta si steaua dintai de langa ea.

Il urmaream din coltul camerei si nu-mi venea sa cred cat de agitat putea sa fie. Se plimba. Tragea perdeaua ferestrei ba intr-o parte, ba in alta. Aburea geamul si apoi desena diferite ciudatenii in spatiul limitat si condamnat. “De ce dispare atat de repede?” Se aseza dezamagit pe una dintre canapelele din mijlocul lumii. Eu stateam turceste in fata lui si nu puteam intelege de ce este atat de agitat.

Avea corpul mare si totusi reusea sa si-l manevreze intr-un mod miraculos. Picioarele lungi pareau a fi decupate de pe poza unui balerin si faceau nota discordanta cu degetele butucanoase, dar elegante cu care isi mangaia parul. “Eu nu inteleg..” Nu isi misca decat buzele. se tolanise pe canapea ca si cum ar fi fost un carnivor feroce fata in fata cu prada lui.

Nu putea percepe o schimbare in universul sau. Fata ii era mereu impasibila. Trasaturile clare cale fetei nu tradau nicio slabiciune. Ca si cum nimic nu il afecta si nimic nu era afectat de prezenta lui.

Mereu fusese asa.

Se ridica nervos si se uita din nou pe fereastra. “Nu inteleg. Acum de ce nu mai e?”

Ma uimise dintotdeauna. Nimic nu-l putea tulbura din pasivitatea lui; si totusi… si totusi daca ar fi sa o luam logic, de ce ar exista ceva? El era regele. Dar… dar universul lui era pasiv. Ca intr-o tehnica hedonista: nimic alimenta nimic, ceea ce finaliza prin El. Dar nu intelegeam. Era un om. Un om complex. Nu-i lipsea nimic. Daca totul ar fi fost cum ma asteptam nu se uita dupa luna.

Dar el ma uimea intotdeauna. Nu reuseam sa-l cuprind niciodata cu ochii in intregime. Imaginea lui era mereu umbrita de imaginea sinelui sau. Nu puteau fi unul fara celalat, asa cum nici eu nu puteam fi fara el.

Se apropie rapid de mine si imi lua picioarele in brate. Eu il vedeam Sinele. “Tu intelegi?” Nu puteam sa articulez nimic. Nu intelegeam ce se intampla cu el; nu intelegeam de ce se uita dupa luna, nu intelegeam de ce il vad abia acum.

Intr-o dimensiune separata marea galbena incerca sa castige teren. El era pierdut in ea, iar eu nu aveam voie sa patrund. Nii nu stiu daca imi doream asta. Daca incerca ar fi putut sa fie mai atent. “Tu intelegi?” ma intreba in vis. Il vedeam cum se rupe.

Daca marea ar fi luat locul acestei imensitati, nimic nu s-ar fi intamplat. Oare el stie asta? Bineinteles!

Visa. Dormea. Cadea.

Dimineata era agitat. Incerca sa se miste dar ceva ii lipsea. Poate s-ar fi descarcat mai bine in acea dimineata fara povara pe care o purta.

Mijlocul ii era frant si se rupea. Era calm iar fereasta nu il mai atragea. Se mutase pe canapeaua de alaturi si nu se misca. Corpul ii devenise usor iar eu il vedeam din profil , cum incerca sa-si ascunda vidul din corp. Eu mai eram? probabil ca nu. Pentru el era doar marea galbena din mintea sa.

(part. 1)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: