Skip navigation

Intr-o lume perfecta cu siguranta ca as face acelasi lucru. Dar poate ca as fi o alta. Nu stiu sigur cum insa stiu ca de luni bune sunt intr-un loop in care stiu sigur unde ar trebui sa se termine dar nu stiu deloc de unde sa incep.

Image

Pentru inceput stau si invidiez comportamente care ar scandaliza orice partener de cuplu cu mintea la cap. Le visez dar imi dau seama ca visatul in sine se insoteste de trairi care se inscriu bine intre Axele din capul meu.

Detaliat, imi e greu sa imi exersez abilitatile in fiecare zi. Ma rog, mai greu la inceput mai dezghetat mai apoi. Imi mobilizez toate resursele de care sunt capabila pentru a reusi sa ma intorc in lumea reala in care eu nu exist decat ca sa oglindesc si nu respir decat ca sa  innobilez trasaturile.

In acelasi timp invidia ma roade si imi da o energie debordanta in acelasi timp lasandu-ma fara suflare sau cu palpitatii care ies din ritmul elvetian obisnuit.

Nu ma consider o acrobata ci mai degraba o conservatoare, dar emotional sunt prin definitie intr-un cerc care se termina rar cand ajunge jos, dar care refuza sa se opreasca fara cel putin zeci de invarteli atunci cand se porneste.

Din nou imi simt inima in coapse cu o presiune in crestet si cu multe mii de aripi care imi sfideaza interiorul plusat.

Nu am limite. Am mai spus, sau am?

Image

Noaptea ii scapa printre degete. Nu stia exact ce se intamplase, doar ca ceva s-a schimbat. Era luna plina. Nu putea sa faca altceva decat sa stea lipit de caloriferul fierbinte si sa analizeze cu insistenta luna nou aparuta si steaua dintai de langa ea.

Il urmaream din coltul camerei si nu-mi venea sa cred cat de agitat putea sa fie. Se plimba. Tragea perdeaua ferestrei ba intr-o parte, ba in alta. Aburea geamul si apoi desena diferite ciudatenii in spatiul limitat si condamnat. “De ce dispare atat de repede?” Se aseza dezamagit pe una dintre canapelele din mijlocul lumii. Eu stateam turceste in fata lui si nu puteam intelege de ce este atat de agitat.

Avea corpul mare si totusi reusea sa si-l manevreze intr-un mod miraculos. Picioarele lungi pareau a fi decupate de pe poza unui balerin si faceau nota discordanta cu degetele butucanoase, dar elegante cu care isi mangaia parul. “Eu nu inteleg..” Nu isi misca decat buzele. se tolanise pe canapea ca si cum ar fi fost un carnivor feroce fata in fata cu prada lui.

Nu putea percepe o schimbare in universul sau. Fata ii era mereu impasibila. Trasaturile clare cale fetei nu tradau nicio slabiciune. Ca si cum nimic nu il afecta si nimic nu era afectat de prezenta lui.

Mereu fusese asa.

Se ridica nervos si se uita din nou pe fereastra. “Nu inteleg. Acum de ce nu mai e?”

Ma uimise dintotdeauna. Nimic nu-l putea tulbura din pasivitatea lui; si totusi… si totusi daca ar fi sa o luam logic, de ce ar exista ceva? El era regele. Dar… dar universul lui era pasiv. Ca intr-o tehnica hedonista: nimic alimenta nimic, ceea ce finaliza prin El. Dar nu intelegeam. Era un om. Un om complex. Nu-i lipsea nimic. Daca totul ar fi fost cum ma asteptam nu se uita dupa luna.

Dar el ma uimea intotdeauna. Nu reuseam sa-l cuprind niciodata cu ochii in intregime. Imaginea lui era mereu umbrita de imaginea sinelui sau. Nu puteau fi unul fara celalat, asa cum nici eu nu puteam fi fara el.

Se apropie rapid de mine si imi lua picioarele in brate. Eu il vedeam Sinele. “Tu intelegi?” Nu puteam sa articulez nimic. Nu intelegeam ce se intampla cu el; nu intelegeam de ce se uita dupa luna, nu intelegeam de ce il vad abia acum.

Intr-o dimensiune separata marea galbena incerca sa castige teren. El era pierdut in ea, iar eu nu aveam voie sa patrund. Nii nu stiu daca imi doream asta. Daca incerca ar fi putut sa fie mai atent. “Tu intelegi?” ma intreba in vis. Il vedeam cum se rupe.

Daca marea ar fi luat locul acestei imensitati, nimic nu s-ar fi intamplat. Oare el stie asta? Bineinteles!

Visa. Dormea. Cadea.

Dimineata era agitat. Incerca sa se miste dar ceva ii lipsea. Poate s-ar fi descarcat mai bine in acea dimineata fara povara pe care o purta.

Mijlocul ii era frant si se rupea. Era calm iar fereasta nu il mai atragea. Se mutase pe canapeaua de alaturi si nu se misca. Corpul ii devenise usor iar eu il vedeam din profil , cum incerca sa-si ascunda vidul din corp. Eu mai eram? probabil ca nu. Pentru el era doar marea galbena din mintea sa.

(part. 1)

Image

M-am nascut intr-o dimineata. Intr-o camera in care se presupunea ca e soare, asa cum se presupune ca este in luna lui Iulie. Acum sunt intr-o noua era. Acum sunt intr-o noua camera, doar ca nu mai vad luminozitatea, adica ea este, insa se strafulgera intrepatrunzandu-ma in toate colturile din corp.

Imi ridica foarte incet si parul si firele rebele de pe spate si mai nou imi cauta in interiorul picioarelor dupa atingeri demult simtite si inchistate. Nu imi da pace si imi imi dau nici eu.

Imi simt in tot parul niste mici chisturi are nu se dizolva si care se incapataneaza sa se inflitreze si mai mult in pielea-mi incarcata deja. Nu mi-e teama si nu mi-e sete. Insa mi-e o foame ca acele chisturi sa imi intre intre membre si sa imi lumineze in cale toate mintea.

Da, probabil ca in ceata ar fi o sintagma care ar descrie bine starea. Ma minunez si imi iau din mine mereu catre a scapa de ganduri. Sigur, cognitivismul imi sopteste cuvinte rationale la fie care intoarcere de colt, insa eu stiu mai multe si stiu ca ceata mi-e atat de draga pe cat imi sunt palpairile luminoase dintre mine.

Si mai stiu ca daca ma las, ma dus spre un om si un loc cu picturi mult mai frumoase si mai jucause. Sau poate doar mai sus, mai arogante si mai stapane pe el si pe mine.

 

Sunt din nou aici. Ultima oara vorbeam despre schimbare. Iata ca a venit trenul, m-a adus si m-a luat intr-o lume pe care am asteptat-o de cand ma stiu. Ma aplec si ma contorsionez in fiecare zi ca sa imi vina cat mai bine si niciodata nu m-am mai simtit atat de bine integrata si atat de mult chinuita.

Image

Ma indragostesc de fiecare dintre ei si le urmaresc gesturile si strafulgerarile ca o fiinta avida de emotii de trairi si de ganduri. Ma indragostesc in fiecare zi si asta e cel mai bun lucru.

Nu stiu cum am ajuns aici si nu vreau sa mai plec niciodata. Imi dau emotii si imi dau fluturi in stomac cum am intalnit numai in verile cu tei si cu picturi pe pereti.

Scrierea magica este eliberatoare, starea magica este inchistata si eu ma vad intre toate astea intr-o pozitie ce n-am mai incercat.

 

.. me while you were looking for yourself? Are you about the punk? I am all about the funk! Nu am granite in disperare. Nu am intaietate in cele bune, cum nu am intaietate in cele materiale.
Nu ma pot concentra in afara mea mai mult de o ora pe saptamana in care sunt platita sa nu ma concentrez. Chiar si atunci simt oglinzi atintite si misiuni de cotropire pe care nu le-am comandat si nici nu vreau sa le platesc.

In acest an e schimbare. O simt deocamdata asa cum pui capul pe pamant ca sa simti daca vine trenul. Ma ard lucruri gastrice interior si asa stiu ca rabufnirea sta sa vina.

Si ca de fiecare data astept sa ma indragostesc in fiecare inceput de primavara. Sa fie de acelasi magnetism care imi deseneaza de 2 ani sabloane si desene nemaintalnite si nesfarsite. Unul peste altul.

Nu. Nu ma simt bine. Si probabil va reincepe scrierea magica is eliberatoare.

Si cu toate ca vara s-a aratat calma si plina de picturi magnifice si incarcate de experiente, ma revad la prag de octombrie cu trairile calme si convergente.
Convergente cu mai mult decat ceea ce sunt eu si cu mult mai putin decat e el. Ma preocupa lucruri umane si materiale, ma preocupa inceputuri noi. Care sunt incalecate cu vechiturile in care m-am incolacit. Si de care imi place sa fiu dependenta.

Ma preocupa sa ajung emotional la un prag care imi place atat de mult si in care scrierea mi-e curgatoare si lina, in care capul iese atat cat vrea nu cat ii permite jumatatea, in care magnetismele se intrepatrund altfel decat ma patrund eu si cu el.
Nu regret though, insa mi-e dor si simt nevoia in spate si in maini si in abdomen de fluturi multi si roitori.
Ma simt calma si in asteptare. Imi e drag si ma dau in totalitatea mea materiala. Emotionala mai discutam.

Photo by Greg Williams.

Daca ma gandesc la cate s-au intamplat si se intampla in continuare, ma gandesc la: tei, fluturi in stomac, iesiri in miez de noapte cu aer de vara atat de profund incat il simt pe piele, ma mai gandesc la proiectii in stomac si in spatele gatului.

Am gandesc la asta in legatura directa cu vremea exceptionala de afara si cu starile pe care mi le da. Si ma mai gandesc la ceva roz ca in poza.

M-am linistit si ma linistesc cu magnetismul care imi ofera calmul si starea de bine si care nu se mai satura sa picteze pe mine proiectii fel de fel. A inceput sa-mi placa sa primesc acrilicile si culorile tari langa panzele albe infasurate si desfasurate in minunatii hipnotizatoare.

Revin cand nu ma simt bine. Deocadata, afectiv, nu-mi mai trebuie nimic. And it feels damn good!

Foto by Foto decadent.

Constiinta lucrurilor din jurul meu are o intensitate atat de variata incat de multe ori o banuiesc de axa II pe undeva. Nu mai vorbesc despre constiinta lucrurilor mele – sunt axa II sigur.

Pe de alta parte simt pamantul sub picioare din punct de vedere emotional insa asta ma arunca si mai departe in contemplarea viitorului si ipostazelor din prezent. Ma simt dorita si impreunata, insa imi doresc sa ma simt incrancenata si sigura asa cum numai axa II se poate manifesta in capsorul meu.
Sau mai degraba asa cum numai o senzatie si o pulsiune noua ma poate face sa ma simt. Duc dorul proiectiilor si impingerilor emotionale pana la limita care ma face sa ma ascund sub pietre si sa-mi plang iubitii in afara.

Pana la urma tot vechiul e familiar si tot vechiul imi aduce aminte de senzatii peste mine si peste tine.

Photo by Foto Decadent

Ajung in niste ipostaze in care nu am vrut nicioadata sa ajung. Imi trec niste ganduri prin minte care, chiar si cu bogatia celei mai inteligente persoane, nu ar ajunge la mine in alte moduri decat produse intern.

Cred ca prima oara ma simt fara constiinta faptelor ce ies din mine, cotidian vorbind.
Sau, nu e prima oara, insa e mai puternic decat alte dati.

Nu ma abtin de a-mi arata plecaciunea de fiecare data cand il vad, iar captivitatea lui in camera pe care m-a desenat a devenit de lunga durata si imi si place.

Acum ma vad stand cocotata pe un scaun inalt si contemplandu-l in fiecare saptamana cu alti ochi.
Probabil ca ma vad in el, probabil ca ma vad pe pereti si probabil ca de asta stau. Pentru  ca a creat un univers in care nu mai alunec asa de des in parti. Pentru ca m-a proptit in ganduri si in stari astfel incat deocamdata ma simt in siguranta.

Insa cred ca tocmai de asta mi-am pierdut constiinta. Suntde acord ca atunci cand caut, iar  siguranta mea sta doar in simturi, e mai bine pentru mine cum ma stiu. Cum nu ma plac dar ma vand.

Asa ca vreau din nou in aceasta primavara glorioasa iubirea superba pe care sa o dau de toti peretii pana ma plictisesc si fac drame si o urasc.

Dar asa mult imi place!!!

Ma simt in congruenta cu soarele de afara : se chinuie sa incalzesca, n-are putere sa scoata primul fir de iarba si nici sa ne faca sa renuntam la sosoni si paltoane, insa se simte invingator si asta ne da o stare buna tuturor.
Eu ma obisnuiesc cu calmitatea pe care mi-o da omul, in acelasi timp uitandu-ma cu garda sus pe langa el.

M-am conformat tuturor cerintelor lui, insa ma surprind urand starea buna pe care mi-o da si starea in care sunt dupa el. Si asta pentru ca are tendinta (normala de altfel) de a-mi calca granitele intr-un mod in care anxietatea si simptomele mele nu o suporta.

Pe de alta parte simbolistica pestelui mort in acvariul meu ma duce cu gandul la incheieri prin seri de opera wagneriene. Probabil voi ramane la un stadiu de opera in 3 acte cu finalizare esuata. Ceea ce imi convine de minune, avand in vedere ca nu vreau sa ma desprind si nu vreau ca el sa se desprinda.

Photo by Foto Decadent.