Kiss Me on the Neck

Am incercat sa scriu azi. Nu pot, stau cu asta deschis de dimineata si imi vine sa pun numai poze. Uitati una ilustrativa mai jos.
Duminica asta a fost plina de senzatii. Cele mai multe corporale. Insa s-au infiltrat si unele pe care nu le cunosc decat dintr-o singura perspectiva. Si aceea abandonata. Hulita. Apoi adulata. Insa niciodata data jos de pe piedestal. Drept pentru care ziua de duminica a fost cea care mi s-a parut ca da unele raspunsuri. M-am indragostit. Da, e clar, nu e deloc ciudat insa nu simteam nevoia sa se intample asta acum. Si nici in conditiile date.

Si chiar daca m-am gandit la asta toata ziua urmatoare, nu m-am lamurit din ce parte a mea venea. Din cap, din corp, din inima (Nu cred ca de aici, mi s-a spus ca acest organ imi lipseste figurativ).
Seara a fost demonstrativa. Da, daca m-am indragostit duminica, aseara s-a dus! Si nici macar nu ii duc dorul. Ma indragostesc prea des ca sa apuc sa ii simt lipsa. Probabil saptamana viitoare imi va reveni totul.

Culmea e ca aseara pe ninsoare se oprise curentul la mine acasa. Bezna. Minunata metafora a serii! Cu alta muzica si cu alte senzatii in drumul spre casa, mi-am simtit stomacul mic si presiune pe piept. Cred ca de la muzica. De la inlocuirile inerente. Sau cel mai probabil de la papusi.

Uitati inca una:

Nu pot decat sa ma minunez cum intr-un puppet show pot sa existe oameni seriosi. Sau sunt toti la figurat? Cu ce se incarca?

Photos by Eric Marrian (invers decat au fost gandite)

I

Aquired Tastes

Barbatul pentru mine dintr-o dupa amiaza de februarie.

E un gust dobandit.

Photo by The Sartolialist

I.

Slow Motion Maniacality

Iesirea din dubii mi se pare o treaba de nefacut in acest punct. Fricile si anxietatile nu numai ca nu mai par dragute, dar deja imi perturba echilibrul organic. Si atunci cand nu dorm si nu ma pot gandi decat la ce e de facut imi dau seama ca maniacalitatea tinuta sub un control care devenea din ce in ce mai simplu, e de fapt pe slow motion.

Nici n-a apucat deja sa vin primavara calendaristica ca eu am si inceput sa vreau o iubire superba. O iubire care sa ma ia de pe picioare, sa ma duca intr-un loc in care n-am mai fost, pe care sa nu stiu daca il iubesc sau il urasc, dar de care sa nu ma pot desparti.  But then again, poate doar mi-e foame.

Pendulez intre magnetisme, pendulez intre proiectii, dar incep sa ma plictisesc de labilitate. Am nevoie de ceva sigur, de ceva simplu, de ceva spre care sa ma duc cu inima deschisa si cu sufletul impacat.
Corpul meu nu imi mai da decat semnale alarmante in ceea ce priveste integritatea lui, iar creierul compenseaza la cote maxime.

Poate ma si linistesc in corpul meu, ca sa nu mai fiu nevoita sa apelez la factori umani externi. Poate intr-adevar, asa cum mi-a spus el, leacul pentru plictiseala mea trebuie sa vin din mine si sa nu il astept de la voi.

Poate. Sau poate va fi cand primesc primul ghiveci cu zambile.

Photo by Glen Luchford .

I.